Copyright @ Vittorio Holtier 2013
STELA GHETIE - Cronica expozitie pictura
… Intr-o legenda nord-americana, lumina a fost adusa pe lume de un corb care plutea prin cerul intunecat peste
pamantul intunnecat: si-a dorit lumina si a dorit-o cu atata putere incat ea s-a nascut din el si a luminat.
Veghea din aceste gradini, a acestor dealuri sau sesuri sau intinderi de ape e intr-un fel chiar rasfrangerea
calmului din inima somnului universal. E asa cum am banuit intotdeauna, vra sa zica: eu dorm, dar inima mea
vegheaza. Cufundata in intuneric, ghicita printre slabe lumini sau vazuta cu ochiul lunii, natura este reprezentarea
si totodata matca privirii.
Multi pictori au reprezentat si nu-i de mirare fel de fel de ferestre. Daca as fi pictor, si eu as picta ferestre fiindca
ce poate fi mai clar si mai nemijlocit o intruchipare a propriei sale esente. Orice fereastra e totodata imbinata in
melancolie, o melancolie uriasa, care inglobeaza orice umanitate fosta sau viitoare: melancolia unei distante
ireductibile care e insasi conditia de existenta a iubirii dintre ochi si forma - o iubire sfasietoare, schrecklich zice
Rilke, care intemeiaza in acelasi timp, in sfasiere, tot ce dainuie, Eros cosmogonos. La Vittorio Holtier trecerea
de la o fereastra la alta e savarsita insa cu increderea si calmul ca undeva, dincolo de toate aceste minunate
privelisti, dornicul calator din ceas in ceas va descoperi surazand inca, Usa.
O va dibui poate, pe intuneric, fara sprijinul ochilor, cu inima si degetele. O va deschide si va disparea definitiv - in
sfarsit in definitiv - dincolo de ceea ce se poate spune sau picta. Acea usa, dupa mine, este principiul si taina
miezului de noapte, neprezentabil pentru ca nu apartine timpului. Expozitia lui VH ne face sa-l presimtim si sa ni-l
reamintim dintr-un strafund incomensurabil care e totodata Zenitul fara de pereche.
Stela Ghetie
LUMINITA BATALI - Vittorio Holtier intre pictura si scenografie
Fundatia Lowendal ofera un admirabil sanctuar dedicat artei, artistilor si scenografiei in societatea romaneasca, asa cum e ea. In lumea noastra nu e putin lucru sa afirmi constant, cu deplina generozitate si viziune, demnitatea si importanta fundamentala a artistului în plasmuirea continua a sufletului civilizaţiei. Pana la urmă, prin astfel de demersuri nobile, sustinute, publicul, insetat poate si de lucruri de calitate, nu numai de larma distructiva a televiziunilor suburbane, descopera ca exista o alternativa benefica la vartejul galagios, iar afirmarea constanta a valorii, de fapt, inestimabile a artistului pentru societate, pe care, prin evenimentele sale, Fundatia Lowendal o sustine, se va impune în constiinta publicului.
De mult nu se mai aude in spatiul criticii de arta conceptul estetic, forjat de filosofia clasica a Antichitatii, si anume acela de catharsis. Primul lucru care, marturisesc, m-a emotionat imens cand m-am reintalnit, prin aceasta expozitie, cu pictura lui Vittorio Holtier, a fost sentimentul ca ne aflam in fata unei priviri fine, care, paradoxal, ne ridica cu formidabila forta din contingent (exact pe principiul catharsisului), privire pe care am mai intalnit-o în pictura romaneasca numai la Luchian. La expozitia artistului de la Kalinderu, din 2005, am avut prima data acest sentiment, de inrudire nu tehnica, deloc, ci profund spirituala, si, in emisiunea pe care am dedicat-o expozitiei la Radio Romania Cultural, spuneam "cred ca de la Luchian nu am mai vazut în pictura romaneasca asa o surprindere vie a jocului luminii intre frunze, asa o notare delicata si viguroasa, afirmata a naturii. Cred ca avem in fata, in acea lucrare a lui Vittorio Holtier, o izbucnire a laturii de pictor, pe care adesea omul de teatru trebuie sa o puna în slujba altui tel decat pictura, chiar daca pentru o izbanda estetica la fel de mare".
Acum, Vittorio Holtier ne invita in fata unei expozitii in primul rand de pictura, care se structureaza, credem, pe trei mari teme. Natura, peisajele si florile, apoi interioarele romanesti, teme ce se adapa din, dar si continua magistral izvorul viu al marii arte romanesti, acela descoperit de Luchian si maestrii picturii noastre interbelice pe de-o parte, iar pe de alta, pictura abstracta care instaureaza un alt registru vizual. Insa vorbim de o pictura armonica gestual si cromatic cu celelalte opere, lucrarile abstracte izvorasc oarecum din ele si se intorc la ele, si credem ca resorturile ei sunt meditative si tin de filosofia artistului, de o economie, o poetica a creativitatii. Si anume, poate, dupa ce am explorat cu insatiabilitate vibratiile luminii, argintiul frunzisurilor, sufletul naturii in mii de chipuri, ma intorc spre structura, principii si gest.
Si in scenografie (ma gandesc la "Gaitele" de la Odeon de acum cativa ani), si in anumite fotografii, studii pentru filme dar si in pictură, apare covorul romanesc, interiorul romanesc popular. Surprinzator dar semnificativ, cu un mesaj de genul ... a bon entendeur... artistul, un virtuos al perspectivei si al constructiilor arhitecturale, in lucrarile de grafica cu interioare, le reprezinta în coordonatele desenului naiv (acel "naiv" reinventat de modernisti ca o profunda afirmatie despre lume), unde mobilierul de exemplu nu mai tine cont de liniile de fuga, iar culorile, luminoase, respira o deplina liniste. Exista in aceste lucrari acea cumintenie originara a artei populare romanesti, redefinita de Brancusi si de Matisse (in omagiul sau adus acestei arte "La Blouse roumaine"), apreciata de Le Corbusier, invadata în prezent pana la irecognoscibil de kitsch, dar nu este vorba aici numai de reamintirea acestor profunde valori, constitutive ale plamadei uitate a ethosului romanesc, ci si de o invitatie la a redescoperi, macar în spatiul unei expozitii, semnificatia unei anume naivitati si a puritatii.
Inainte de a ne referi la scenografie, dedicam un moment simfoniei muscatelor. Ne ajutam in acest caz de o paralela din istoria artei, de "Les Nympheas" ai lui Monet, care, in peste doua sute de picturi relua tema nuferilor, a cerului si apelor. Despre acestea, despre muscate, despre o floare si ea cuminte, aproape anodina si atat de cotidiana, nu dorim sa notam decat cat de mult ne invata sa privim, sa simtim, aceste picturi care, intr-o cromatica restransa, sunt fiecare o bijuterie care afirma, în acelasi timp, timbrul unic pictural, al unui mare pictor contemporan si stilul sau.
Remarcam în studiul pe care i l-am dedicat artistului în "Observator Cultural" in 2002, in legatura cu spectacolul Regele Lear de la Teatrul Bulandra, ca Vittorio Holtier are harul de a plasmui un simbol puternic, central, o metafora scenografica care sondeaza adanc în misterul piesei, dar care, ca si in crezul lui Blaga "eu nu strivesc corola de minuni a lumii" , prin a-l aduce la suprafata il arata ochilor nostri imbogatit, nu saracit prin această aducere la lumina. Unul din parintii scenografiei moderne, Gordon Craig, in "Despre arta teatrului" dedica pagini intregi bunei plasmuiri, din punct de vedere scenografic, a piesei Macbeth. El vorbea despre stanca drept element central scenografic si dezvolta ideea fermecator. De atunci nu am intalnit cred o imagine mai tulburatoare, o metafora scenografica mai plina de forta si idee teatrala, care plonjeaza adanc in gandirea lui Shakespeare, precum radacinile uriase surmontate de un castel, ca o metafora a puterii contaminate de rau, ca in schitele lui Vittorio Holtier pentru Macbeth pe care le putem in partea a doua a expozitei, de la etaj.
Un gand despre fotografii. Ele toate sunt lectii de a vedea, pline de farmec si de poezie si toata aceasta bogatie creatoare m-a facut sa sper, ca, daca nu va fi un alt autor mai harnic intre timp, as dori sa am onoarea de a scrie o monografie despre artist, pe linia inaugurata de maestrul Ion Cazaban.
De mult nu se mai aude in spatiul criticii de arta conceptul estetic, forjat de filosofia clasica a Antichitatii, si anume acela de catharsis. Primul lucru care, marturisesc, m-a emotionat imens cand m-am reintalnit, prin aceasta expozitie, cu pictura lui Vittorio Holtier, a fost sentimentul ca ne aflam in fata unei priviri fine, care, paradoxal, ne ridica cu formidabila forta din contingent (exact pe principiul catharsisului), privire pe care am mai intalnit-o în pictura romaneasca numai la Luchian. La expozitia artistului de la Kalinderu, din 2005, am avut prima data acest sentiment, de inrudire nu tehnica, deloc, ci profund spirituala, si, in emisiunea pe care am dedicat-o expozitiei la Radio Romania Cultural, spuneam "cred ca de la Luchian nu am mai vazut în pictura romaneasca asa o surprindere vie a jocului luminii intre frunze, asa o notare delicata si viguroasa, afirmata a naturii. Cred ca avem in fata, in acea lucrare a lui Vittorio Holtier, o izbucnire a laturii de pictor, pe care adesea omul de teatru trebuie sa o puna în slujba altui tel decat pictura, chiar daca pentru o izbanda estetica la fel de mare".
Acum, Vittorio Holtier ne invita in fata unei expozitii in primul rand de pictura, care se structureaza, credem, pe trei mari teme. Natura, peisajele si florile, apoi interioarele romanesti, teme ce se adapa din, dar si continua magistral izvorul viu al marii arte romanesti, acela descoperit de Luchian si maestrii picturii noastre interbelice pe de-o parte, iar pe de alta, pictura abstracta care instaureaza un alt registru vizual. Insa vorbim de o pictura armonica gestual si cromatic cu celelalte opere, lucrarile abstracte izvorasc oarecum din ele si se intorc la ele, si credem ca resorturile ei sunt meditative si tin de filosofia artistului, de o economie, o poetica a creativitatii. Si anume, poate, dupa ce am explorat cu insatiabilitate vibratiile luminii, argintiul frunzisurilor, sufletul naturii in mii de chipuri, ma intorc spre structura, principii si gest.
Si in scenografie (ma gandesc la "Gaitele" de la Odeon de acum cativa ani), si in anumite fotografii, studii pentru filme dar si in pictură, apare covorul romanesc, interiorul romanesc popular. Surprinzator dar semnificativ, cu un mesaj de genul ... a bon entendeur... artistul, un virtuos al perspectivei si al constructiilor arhitecturale, in lucrarile de grafica cu interioare, le reprezinta în coordonatele desenului naiv (acel "naiv" reinventat de modernisti ca o profunda afirmatie despre lume), unde mobilierul de exemplu nu mai tine cont de liniile de fuga, iar culorile, luminoase, respira o deplina liniste. Exista in aceste lucrari acea cumintenie originara a artei populare romanesti, redefinita de Brancusi si de Matisse (in omagiul sau adus acestei arte "La Blouse roumaine"), apreciata de Le Corbusier, invadata în prezent pana la irecognoscibil de kitsch, dar nu este vorba aici numai de reamintirea acestor profunde valori, constitutive ale plamadei uitate a ethosului romanesc, ci si de o invitatie la a redescoperi, macar în spatiul unei expozitii, semnificatia unei anume naivitati si a puritatii.
Inainte de a ne referi la scenografie, dedicam un moment simfoniei muscatelor. Ne ajutam in acest caz de o paralela din istoria artei, de "Les Nympheas" ai lui Monet, care, in peste doua sute de picturi relua tema nuferilor, a cerului si apelor. Despre acestea, despre muscate, despre o floare si ea cuminte, aproape anodina si atat de cotidiana, nu dorim sa notam decat cat de mult ne invata sa privim, sa simtim, aceste picturi care, intr-o cromatica restransa, sunt fiecare o bijuterie care afirma, în acelasi timp, timbrul unic pictural, al unui mare pictor contemporan si stilul sau.
Remarcam în studiul pe care i l-am dedicat artistului în "Observator Cultural" in 2002, in legatura cu spectacolul Regele Lear de la Teatrul Bulandra, ca Vittorio Holtier are harul de a plasmui un simbol puternic, central, o metafora scenografica care sondeaza adanc în misterul piesei, dar care, ca si in crezul lui Blaga "eu nu strivesc corola de minuni a lumii" , prin a-l aduce la suprafata il arata ochilor nostri imbogatit, nu saracit prin această aducere la lumina. Unul din parintii scenografiei moderne, Gordon Craig, in "Despre arta teatrului" dedica pagini intregi bunei plasmuiri, din punct de vedere scenografic, a piesei Macbeth. El vorbea despre stanca drept element central scenografic si dezvolta ideea fermecator. De atunci nu am intalnit cred o imagine mai tulburatoare, o metafora scenografica mai plina de forta si idee teatrala, care plonjeaza adanc in gandirea lui Shakespeare, precum radacinile uriase surmontate de un castel, ca o metafora a puterii contaminate de rau, ca in schitele lui Vittorio Holtier pentru Macbeth pe care le putem in partea a doua a expozitei, de la etaj.
Un gand despre fotografii. Ele toate sunt lectii de a vedea, pline de farmec si de poezie si toata aceasta bogatie creatoare m-a facut sa sper, ca, daca nu va fi un alt autor mai harnic intre timp, as dori sa am onoarea de a scrie o monografie despre artist, pe linia inaugurata de maestrul Ion Cazaban.
LUMINITA BATALI - Scenografi romani. Vittorio Holtier
Creatia ce i-a trasat drumul lui Vittorio Holtier si a deschis in acelasi timp un capitol nou si aparte in scenografia
romaneasca este, fara indoiala, Mesterul Manole, realizat in 1972 la Teatrul National din Cluj, in compania
regizorului Alexa Visarion.
Intreaga scena, din fosa orchestrei pina in proscenium si in inaltime, era invadata de decorul unei schele din lemn
in culoarea sa naturala, ce devenea un imens practicabil, „desfasurind pe verticala, ascensional“, jocul actorilor.
Decorul auster, care concentra si acutiza perceptia desfasurarilor tragice, devenea la sfirsit, dintr-un element
dominat de goluri, o metafora a zidurilor si a claustrarii. Schela se metamorfoza cind, prin ghidaje realizate in
adincimea alveolelor, cadeau cu mare zgomot si viteza un fel de jaluzele ce transformau radical, vizual, dar si ca
expresie sensibila, intreaga oglinda a scenei. Aici se conturau deja elementele de stil si de viziune care aveau sa
devina definitorii pentru scenografiile sale: poetica lemnului si utilizarea unei structuri geometrice ca nucleu de
ordonare plastica si scenica a spectacolului.
In anii ’80 a inceput o colaborare de lunga durata si de o deosebita afinitate cu regizorul Dragos Galgotiu (fiind si
absolvent al unui liceu de arte plastice, regizorul se numara printre cei care nu neglijeaza deloc cele ale ochiului
in economia spectacolului), concretizata in 1989 prin Mult zgomot pentru nimic, la Teatrul din Ploiesti. Dupa cum
ne-a spus artistul, acea vreme de lipsuri a facut ca timpul istoric descris pe scena sa nu fie cel al Renasterii
elisabetane, opulent si fastuos, ci, lucru permis de piesa, cel al cruciadelor, timpul romanic, mai auster si
„poverist“. Dar aceasta provocare a saraciei (ce ne readuce in memorie avangarda rusa de la inceputul anilor ’20
si constructivismul) a fost mult suplinita de coerenta vizuala a decorului si a costumelor. In Mult zgomot pentru
nimic se stabilea un dialog, pe de-o parte, intre lemn - materie dominanta, masiva si creatoare de volum,
conferind pregnanta plastica si structura desfasurarii scenice -, turnul-catapulta, element multifunctional de decor,
carul, orga si, pe de alta parte, cromatica si precaritatea costumelor.
Un alt reper important al creatiei lui Vittorio Holtier este Troilus si Cressida, pus in scena la Teatrul de Comedie,
impreuna cu regizorul Dragos Galgotiu, in 1994. Nominalizat atunci pentru Premiul UNITER la scenografie,
spectacolul concretiza idei plastice remarcabile, pe care artistul urma sa le dezvolte mai tirziu, mai clar, in Regele
Lear. Astfel, elementul central al plantatiei, simbol al lumii antice, era o structura de lemn frust evocind un templu
grec. Intrucit actiunea piesei se refera si la un timp de razboi (cel dintre greci si troieni), regizorul si scenograful
au optat pentru o lectura vizuala accentuat contemporana, sustinuta mai ales prin costume, inclusiv cele militare,
ca o aluzie la razboiul din Iugoslavia.
Printre cele mai remarcabile scenografii ale ultimilor ani se afla insa Regele Lear montat in 2000 la Bulandra, de
asemeni in regia lui Dragos Galgotiu. Ce a realizat Vittorio Holtier pentru Lear inseamna niste costume atit de
pline de forta, o vizualizare atit de energica a unor idei, incit imaginile te insotesc mult timp dupa ce spectacolul s-
a incheiat. Primele costume care ramin in memorie prin pregnanta lor, chiar la un lung interval de timp, sint cele
ale lui Goneril si Regan. Ele sint contemporane, dar costume de teatru, lucrate si expresive, care poarta un mesaj
de tipul: „Ceea ce se intimpla cu Lear e valabil si pentru azi“. Nu stiu daca am intilnit pina azi, la noi, costume care
sa exprime atit de clar cruzimea si rautatea: rosul strident, verdele, materialele lucioase (si ele tipatoare) le
caracterizeaza si pentru acum, si social, pe cele doua fiice renegate.
Dar sa nu uitam celelalte costume pe care le-a admis Sala „Toma Caragiu“, cu ale sale trei laturi libere, permitind
o deplasare a accentului dinspre plantatie spre costum (sala e dificila sub aspect scenografic si am vazut acolo o
piesa in care tratarea neglijenta a costumelor a dus spectacolul in pragul disolutiei estetice), or Lear e o
sarbatoare a costumului. De la cele ale soldatilor, ale caror lanci inalte au functia de a configura spatii dinamice
variate si de a localiza istoric, la optiunea pentru un costum masculin pentru Cordelia, semnificind curaj si
barbatie, si la cel al regelui Frantei care, prin pretiozitatea matasii si culoare, se inrudeste simbolic cu
reprezentarea rafinata a florii de crin de pe vechile steaguri franceze, sint toate creatii unde sentimentul fastului
rezulta din puterea conceptiei si nu dintr-o revarsare baroca de mijloace.
Costumul lui Lear se constituie la inceput, inainte de decadere, intr-o imagine dominata cromatic de o ingenioasa
dantela alba (preluata dintr-un gen de broderie cu care ochiul spectatorului e familiar, dar pe care o descopera cu
surprindere intr-un context care o innobileaza) si de o conceptie formala avind ca sursa tunica militara. Ea rezolva
atit sugerarea prezentului, cit si descrierea situatiei de putere. Apoi, in continuare, costumele care-i insotesc
tragedia sint concepute, cum e si firesc, sa acompanieze in surdina virtuozitatea recitalului actoricesc.
Ceea ce reda scenografic, cu mare forta, ideea de precaritate a vietii si destinului este structura de lemn din
fundul scenei, un element plasind intreaga piesa in actualitatea scenografica cea mai intensa. O creatie ce poarta
de departe marca Vittorio Holtier, multifunctionala, plastica, pregnanta, structura in care Lear, detronat si cu
mintile zdruncinate, se afla ca pe o corabie in furtuna, este simbolul scenografic cel mai puternic al piesei.
MARINA ROMAN - Scenograful Vittorio Holtier, un cavaler al smereniei
Lemn cald si fir tesut care cauta sa se intoarca sublimat la forma si culorile initiale. Memoria originarului. Schele in miscare, capabile sa devina din palat, biserica, din leagan, mormânt. Polaritate desavarsita si volume a caror simetrie se poate citi, in orice clipa, si inceput, si sfarsit. Construind, Vittorio Holtier actualizeaza parca un spatiu arhetipal, menit sa inscrie povestea care se desfasoara sub ochii nostri intr-un timp peren. Sau poate sa-i dea o localizare temporala… „Lumea aceasta feroce pastreaza - se referea Vittorio Holtier cu tandreţe la Gaitele lui Kiriţescu (prima colaborare cu regizorul Alexandru Dabija, la Odeon, în 2002) - o poezie, un anume savoir vivre. Vechi covoare taranesti etalate in inaltime si adancime, doua dulapuri neobrancovenesti suprapuse (in care se lafaie dulceturi si serbeturi), cu geometria lor hieratica sugereaza ca frumusetea va mantui lumea“.
Cine este Vittorio Holtier? Scenograful Teatrului Odeon si „cel mai delicat om de pe lumea asta”, spune Dorina Lazăr, directoarea teatrului, actrita care a jucat in decorurile semnate de el inca din 1974, cand Alexa Visarion a pus in scena Napasta lui Caragiale la Teatrul Giulesti. „Vittorio Holtier nu este omul vremurilor astora pe care le traim, al noilor cutume care intra în viaţa noastra. El este profund si foarte rafinat. Si, din pacate, prea putin stiut, cunoscut… Stima si pretuire am pentru el. La el apelez cand se iveste vreo problemă care solicita bun gust si rafinament, pentru ca el este cel mai bun sfatuitor. Si ma bucur din suflet ca acum face pedagogie, fiindca e important ca un profesionist ca el sa-i educe pe cei tineri, pe viitorii scenografi care au nevoie de rigoare, de metoda. Sa-ti spun acum o vorbă de la ateliere… Cand incepem lucrul la o premiera, cei de la acolo întreabă: Cine face decorurile? Aaa, domnul Holtier. Ce bine! Se bucura ca treaba o sa mearga bine si repede, ca nu o să fie obligati sa faca tot felul de improvizatii. Schitele lui sunt perfecte, mesterii au doar de taiat ce a desenat el. Este scenograful care stie exact ce vrea. Chiar si atunci când unii spun ca e baroc. Dar Vittorio Holtier e perfect. Un artist adevărat. Cu majuscule: un ARTIST. Iar cand il vezi… coboara parca dintr-o fresca din biserica.” Smerit, el doar lucreaza. Face ascultare, sporind talantul.
Turn si Insula: fie doar si cu un singur element de decor, scena conceputa de el respira in asteptarea personajelor care il vor valoriza printr-o o miscare centripeta si ii vor descoperi, de-a lungul reprezentatiei, polisemia teatrala. De la Mesterul Manole la Universul shakespearean-prezent continuu, de la Gaitele la joi.megaJoy de Katalin Thuroczy în regia lui Radu Afrim (uluitor exercitiu de fantezie si coerenta), numele artistului pe afisul unui spectacol depune marturie ca nimic nu va fi lasat la voia intamplării. Imi permit sa-l citez aici cu cateva randuri dintr-un gand intitulat Schela si cuprins in volumul Alexa Visarion de la Ziditorul la Zidirea (Ed. Universalia, Bucuresti, 2007, pag.123): „Schela e una din cele mai nobile alcatuiri ale mintii omenesti, nimic fara de folos in verticalele ei absorbind privirea spre cer, in orizontalele ce vorbesc despre tihna lucrului bine aşezat, despre oboseala sfanta a unui sfarsit de zi plina de bucuria infaptuirii si de setea de mai bine; ea canta nerabdarea de a-i strabate in zori scandurile aromate sub roua, de a-ti lipi fruntea de stalpi puternici si intelept incheiati ca demonstratia unei teoreme mereu noua si aceeasi perpetuu.” Ceea ce e lasat sa se intample, se intampla. La inceputul anilor 70, o intalnire providentiala intre doi foarte tineri absolventi de institute de arta (IATC „I.L.Caragiale” si, respectiv, IAP „Nicolae Grigorescu”) avea sa deschida magistral nu numai cariera unui artist, ci, mai mult, un drum nou in scenografia romaneasca: la Teatrul National din Cluj, regizorul Alexa Visarion monteaza piesa lui Blaga - Mesterul Manole - si alege sa colaboreze cu scenograful Vittorio Holtier. O schela din lemn crud punea stapanire pe intreaga scena si developa astfel un alt spatiu de joc pentru actori: verticala, intentie si sens al zborului. Acest tip de constructie permitea nu numai volumizarea, ci si modificarea decorului doar prin ecleraj. Fac recurs la acest spectacol pentru ca, dupa nici trei ani de la absolvirea facultăţii, Holtier dovedea maturitate in asumarea unui proiect teatral si, dincolo de amprenta stilistica deja formata, proba darul de a-i induce spectatorului siguranta unui demers moral, cultural, filosofic si axiologic pe care il vom recunoaste - de-a lungul unei cariere de aproape cincizeci de spectacole (decoruri si costume), cateva filme importante in economia istoriei cinematografice romanesti (1974: Zidul, 1976: Mere rosii-Premiul I pentru decoruri, 1983: Lisca), numeroase expozitii de pictura si scenografie, premii nationale si internationale (amintesc aici doar câteva: 1976-Premiul ATM, 1989: Premiul I la Concursul de pictura Rovigo-Italia, 1989: Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru scenografie, 2002: Premiul UNITER pentru intreaga activitate) - drept cel mai pretios reper al unei cariere stralucite. Discursul sau scenografic va fi de-acum incolo, de cele mai multe ori, structurat pe geometrii in care lemnul va primi rolul principal.
Intalnire providentiala. Următorul spectacol avea premiera la Bucuresti, un an mai tarziu: Napasta. Sobrietate, forta, pasiune, contiguitate a mijloacelor pe toate palierele spectacolului. Pastrez amintirea nonculorii si a lemnului viu, vorbitor. Castiga, inca o data, colaborarea cu regizorul cu care a pornit in teatru. Cei doi vor fi alaturi si pe mai departe, intr-o relatie profesionala exemplara, punctata de titluri de referintă, intre care subliniez filmul Inainte de tacere (1978, regia-Alexa Visarion, scenografia-Vittorio Holtier).
Celalalt regizor cu care a facut paradigma este Dragos Galgotiu. Au semnat o seama de spectacole, cam cate sa le numeri pe degetele de la mainile-amandoua (cateva titluri: 1984: I.L.Caragiale D’ale carnavalului Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiesti, 1988: Shakespeare Mult zgomot pentru nimic Teatrul „Toma Caragiu”, 1995: Wedekind Lulu Teatrul Odeon, 1995: Shakespeare Troilus si Cresida Teatrul de Comedie, 1999: Shakespeare Regele Lear Teatrul Bulandra, 2003: anonim elisabethan Arden din Feversham Teatrul Odeon). De amintit ca Lulu si Troilus si Cresida au fost nominalizate la Premiul Uniter pentru scenografie pe 1995.
Liantul acestei indelungi si foarte bogate colaborari a fost si pasiunea pentru vizual (Galgotiu a absolvit liceul de arte plastice). Deschid o scurta paranteza: aici s-ar cuveni deschis un paragraf consistent dedicat graficii, picturii si, mai ales, costumelor realizate de Vittorio Holtier. Mi-l asum ca pe o datorie ce va fi curand onorata. La capitolul decoruri, protagonist ramane lemnul, in haina lui dintai. Fie ca joaca rol de turn-catapulta (Mult zgomot pentru nimic), fie ca sugereaza un templu grec (Troilus si Cressida), fie ca se transforma, la nivelul sugestiei, din palat într-o ambarcatiune prada furtunii destinului… Poate ca, indata ce bataia valurilor se va opri, corabia se va numi cosciug (Regele Lear).
Lemnul este viu, poate creste in orice forma si poate ramane deschis oricarui final-inceput. Pentru Vittorio Holtier, sensul lemnului este schela: „Schela are in insusi gandul ce prefigureaza a construi statutul estetic al schitei de dinaintea finitului, relevandu-ne un plus de vigoare si spontaneitate, un echilibru al logicii si intamplătorului, al substanţei si formei care depaseste satisfactia de multe ori obosita a lucrului definitivat, perfect, incapabil de creştere, deci mort.” Ori de cate ori are ocazia, regizorul Alexa Visarion le impartaseste această invatatura - sacrificiu barbian al oului dogmatic: „Ca vinovat e tot făcutul,/Si sfant, doar nunta, începutul.” - ucenicilor sai: arta nu-i chemata sa dea răspunsuri, menirea ei este sa puna intrebari. Intrebarile.
Cine este Vittorio Holtier? Scenograful Teatrului Odeon si „cel mai delicat om de pe lumea asta”, spune Dorina Lazăr, directoarea teatrului, actrita care a jucat in decorurile semnate de el inca din 1974, cand Alexa Visarion a pus in scena Napasta lui Caragiale la Teatrul Giulesti. „Vittorio Holtier nu este omul vremurilor astora pe care le traim, al noilor cutume care intra în viaţa noastra. El este profund si foarte rafinat. Si, din pacate, prea putin stiut, cunoscut… Stima si pretuire am pentru el. La el apelez cand se iveste vreo problemă care solicita bun gust si rafinament, pentru ca el este cel mai bun sfatuitor. Si ma bucur din suflet ca acum face pedagogie, fiindca e important ca un profesionist ca el sa-i educe pe cei tineri, pe viitorii scenografi care au nevoie de rigoare, de metoda. Sa-ti spun acum o vorbă de la ateliere… Cand incepem lucrul la o premiera, cei de la acolo întreabă: Cine face decorurile? Aaa, domnul Holtier. Ce bine! Se bucura ca treaba o sa mearga bine si repede, ca nu o să fie obligati sa faca tot felul de improvizatii. Schitele lui sunt perfecte, mesterii au doar de taiat ce a desenat el. Este scenograful care stie exact ce vrea. Chiar si atunci când unii spun ca e baroc. Dar Vittorio Holtier e perfect. Un artist adevărat. Cu majuscule: un ARTIST. Iar cand il vezi… coboara parca dintr-o fresca din biserica.” Smerit, el doar lucreaza. Face ascultare, sporind talantul.
Turn si Insula: fie doar si cu un singur element de decor, scena conceputa de el respira in asteptarea personajelor care il vor valoriza printr-o o miscare centripeta si ii vor descoperi, de-a lungul reprezentatiei, polisemia teatrala. De la Mesterul Manole la Universul shakespearean-prezent continuu, de la Gaitele la joi.megaJoy de Katalin Thuroczy în regia lui Radu Afrim (uluitor exercitiu de fantezie si coerenta), numele artistului pe afisul unui spectacol depune marturie ca nimic nu va fi lasat la voia intamplării. Imi permit sa-l citez aici cu cateva randuri dintr-un gand intitulat Schela si cuprins in volumul Alexa Visarion de la Ziditorul la Zidirea (Ed. Universalia, Bucuresti, 2007, pag.123): „Schela e una din cele mai nobile alcatuiri ale mintii omenesti, nimic fara de folos in verticalele ei absorbind privirea spre cer, in orizontalele ce vorbesc despre tihna lucrului bine aşezat, despre oboseala sfanta a unui sfarsit de zi plina de bucuria infaptuirii si de setea de mai bine; ea canta nerabdarea de a-i strabate in zori scandurile aromate sub roua, de a-ti lipi fruntea de stalpi puternici si intelept incheiati ca demonstratia unei teoreme mereu noua si aceeasi perpetuu.” Ceea ce e lasat sa se intample, se intampla. La inceputul anilor 70, o intalnire providentiala intre doi foarte tineri absolventi de institute de arta (IATC „I.L.Caragiale” si, respectiv, IAP „Nicolae Grigorescu”) avea sa deschida magistral nu numai cariera unui artist, ci, mai mult, un drum nou in scenografia romaneasca: la Teatrul National din Cluj, regizorul Alexa Visarion monteaza piesa lui Blaga - Mesterul Manole - si alege sa colaboreze cu scenograful Vittorio Holtier. O schela din lemn crud punea stapanire pe intreaga scena si developa astfel un alt spatiu de joc pentru actori: verticala, intentie si sens al zborului. Acest tip de constructie permitea nu numai volumizarea, ci si modificarea decorului doar prin ecleraj. Fac recurs la acest spectacol pentru ca, dupa nici trei ani de la absolvirea facultăţii, Holtier dovedea maturitate in asumarea unui proiect teatral si, dincolo de amprenta stilistica deja formata, proba darul de a-i induce spectatorului siguranta unui demers moral, cultural, filosofic si axiologic pe care il vom recunoaste - de-a lungul unei cariere de aproape cincizeci de spectacole (decoruri si costume), cateva filme importante in economia istoriei cinematografice romanesti (1974: Zidul, 1976: Mere rosii-Premiul I pentru decoruri, 1983: Lisca), numeroase expozitii de pictura si scenografie, premii nationale si internationale (amintesc aici doar câteva: 1976-Premiul ATM, 1989: Premiul I la Concursul de pictura Rovigo-Italia, 1989: Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru scenografie, 2002: Premiul UNITER pentru intreaga activitate) - drept cel mai pretios reper al unei cariere stralucite. Discursul sau scenografic va fi de-acum incolo, de cele mai multe ori, structurat pe geometrii in care lemnul va primi rolul principal.
Intalnire providentiala. Următorul spectacol avea premiera la Bucuresti, un an mai tarziu: Napasta. Sobrietate, forta, pasiune, contiguitate a mijloacelor pe toate palierele spectacolului. Pastrez amintirea nonculorii si a lemnului viu, vorbitor. Castiga, inca o data, colaborarea cu regizorul cu care a pornit in teatru. Cei doi vor fi alaturi si pe mai departe, intr-o relatie profesionala exemplara, punctata de titluri de referintă, intre care subliniez filmul Inainte de tacere (1978, regia-Alexa Visarion, scenografia-Vittorio Holtier).
Celalalt regizor cu care a facut paradigma este Dragos Galgotiu. Au semnat o seama de spectacole, cam cate sa le numeri pe degetele de la mainile-amandoua (cateva titluri: 1984: I.L.Caragiale D’ale carnavalului Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiesti, 1988: Shakespeare Mult zgomot pentru nimic Teatrul „Toma Caragiu”, 1995: Wedekind Lulu Teatrul Odeon, 1995: Shakespeare Troilus si Cresida Teatrul de Comedie, 1999: Shakespeare Regele Lear Teatrul Bulandra, 2003: anonim elisabethan Arden din Feversham Teatrul Odeon). De amintit ca Lulu si Troilus si Cresida au fost nominalizate la Premiul Uniter pentru scenografie pe 1995.
Liantul acestei indelungi si foarte bogate colaborari a fost si pasiunea pentru vizual (Galgotiu a absolvit liceul de arte plastice). Deschid o scurta paranteza: aici s-ar cuveni deschis un paragraf consistent dedicat graficii, picturii si, mai ales, costumelor realizate de Vittorio Holtier. Mi-l asum ca pe o datorie ce va fi curand onorata. La capitolul decoruri, protagonist ramane lemnul, in haina lui dintai. Fie ca joaca rol de turn-catapulta (Mult zgomot pentru nimic), fie ca sugereaza un templu grec (Troilus si Cressida), fie ca se transforma, la nivelul sugestiei, din palat într-o ambarcatiune prada furtunii destinului… Poate ca, indata ce bataia valurilor se va opri, corabia se va numi cosciug (Regele Lear).
Lemnul este viu, poate creste in orice forma si poate ramane deschis oricarui final-inceput. Pentru Vittorio Holtier, sensul lemnului este schela: „Schela are in insusi gandul ce prefigureaza a construi statutul estetic al schitei de dinaintea finitului, relevandu-ne un plus de vigoare si spontaneitate, un echilibru al logicii si intamplătorului, al substanţei si formei care depaseste satisfactia de multe ori obosita a lucrului definitivat, perfect, incapabil de creştere, deci mort.” Ori de cate ori are ocazia, regizorul Alexa Visarion le impartaseste această invatatura - sacrificiu barbian al oului dogmatic: „Ca vinovat e tot făcutul,/Si sfant, doar nunta, începutul.” - ucenicilor sai: arta nu-i chemata sa dea răspunsuri, menirea ei este sa puna intrebari. Intrebarile.
